All posts by Florin Giuglea

About Florin Giuglea

Guitar player, Singer, Guitar builder

In parc.

17546995_10154231775571751_8441349626897120971_o

Gura-casca in parc.

Un el si o ea pe la 30 de ani, corporatisti. Viu colorati, cu blugii rupti si tricourile fashionable, ochelarii aviator. Cu ochii in telefon, pe-o banca in parcul X. Ea arata ca tocmai iesita de la coafor. El abia iesit de la sala de fitness. Proaspeti. Intre ei sunt cheile multe, telecomanda masinii si o punga de snacks-uri. Zambesc satisfacuti dar din motive diferite, aprofundate atent in ecranul smart-phone-ului. Ea e pisi, el e macho. Absolut nicio reactie unul la celalalt, zero contact, conversatie, nicio combinatie. Cel putin 5 minute. Copila se joaca in fata lor, cuminte. Cu pamponul mare si rosu, si sosetutele cu dantela in sandale, ca pe vremea bunicii. Tropaie, doar-doar o aude careva.

Trecuti de 60 de ani, la plimbare, el mangaie copila cu pamponul ei rosu trecand pe langa banca de mai sus. Cocheti foc, asortati. Ea il asculta sorbind fiecare cuvant. El ii povesteste ca nu e normal sa coste atat calatoriile cu avionul si ca daca ar mai putea conduce, ar duce-o cu masina la munte in Austria. El i-a vazut inca de cand era copil. Si-apoi i-a aratat fotografiile, sunt magnifici, nu? O ia de dupa umeri si o intreaba daca n-ar vrea sa stea pe-o banca mai incolo, ca-l dor picioarele inca de dimineata de cand au mers impreuna la piata. Se asaza, ea il ia de mana si spune ca-si aminteste ca a vazut fotografiile si nu ar deranja-o sa mai zboare din nou, chiar daca au trecut vreo 15 ani de cand au mers ultima oara cu avionul. Se amuza, cu complicitate. Ii maseaza genunchiul. Nu e chiar asa scump. Si-apoi ce-or sa faca cu banii mai tarziu, copiii lor oricum n-au nevoie.

Un tip in floarea varstei canta la o chitara acustica. Cu o cutie plina de marunt in fata lui. Cine naiba mai are timp sa-l asculte si pe-asta?

Advertisements

Calator prin viata

ideepentruafise

Mi-a zis cineva ca viata este o carte iar cei care nu calatoresc citesc doar o singura pagina.

Frumos spus si perfect adevarat. Inainte de-a incepe sa cutreier prin lumea-ntreaga nici nu ma gandeam cate orizonturi mi se vor deschide, cate lucruri noi voi invata despre istorie si civilizatie, despre natura umana. Chestiuni inimaginabile despre dor, bunatate, arta. Si iubire. Si despre mine.

Stam “la gura sobei” si zambim aducandu-ne aminte: “Mai stii cand am mers la Fortul din Agra, India, si-am stat minute-n sir uitandu-ne la Taj Mahal. Fix din locul de unde Shah Jahan il privea cu gandul la sotia lui care murise…”. Sau “dar iti aduci aminte cand am mers la Marea Bariera de corali de langa Australia prima data la snorkeling si cand am bagat capul in apa…era un rechin mai mic sub noi…”. “Dar tu mai stii cand ne plimbam de mana in lung si-n latul Beale Street din Memphis? Uite, uite, aici chiar au cantat la un moment dat Muddy Waters si Howlin Wolf…”.

Trebuie sa stie fiecare ca planificarea din timp a unei excursii aduce cu sine costuri rezonabile. Nu trebuie sa fii nabab ca sa ajungi in State sau in Africa.

Nu scriu toate astea ca sa trag vreo concluzie. Doar ca realizez ca pe masura ce stau prea mult locului, acasa, parca mi se aseaza un val de negura peste ratiune. Privind imprejur, n-ai cum sa nu realizezi micimea unora, ambitiile prostesti, autointitularea, rautatea. E aproape imposibil sa le faci fata, parca te ofilesti. Ca o floare fara apa. Si de fiecare data cand revin am un sentiment de ciuda, pentru ca romanii stiu foarte bine sa se poarte urat unii cu altii si sa-si planga de mila. Contemporaneitatea e urata si in alta locuri, v-o spun eu.

Ia hai sa ne punem un zambet adevarat, ne-occidental, pe chip, sa ne sprijinim si sa ne bucuram ca traim impreuna intr-o tara minunata, sa daruim inainte sa (ne) pretindem! Caci niciunuia nu i se cuvine ceva.

Exista locuri in lumea noastra unde oamenii au atat de putin si au nevoie de si mai putin ca sa zambeasca in fiecare zi, sa cante, sa danseze si sa se bucure. Sa contemple viata si sa se iubeasca.

Sa fii, mai, nu sa ai!

Despre timp si asteptare

D3S_0031

Ma intreb cat la suta din viata unui artist se petrece de fapt in asteptare.

Noi, muzicienii, studiem si apoi acordam timp creierului pentru a crea sinapsele, legaturile neuronale. In timp el transforma studiul in obisnuinta, stiinta. Apoi petrecem ore nenumarate impreuna cu alti muzicieni si invatam despre groove, balans, timing, expresivitate, showmanship si cate si mai cate. Cernem toate experientele, bune sau rele, si fiecare trage propriile concluzii.

Si apoi reflectam la cele invatate si asteptam. Din nou. Sa vina momentul potrivit pentru a exprima muzica din interiorul nostru.

Mai tarziu concertam, aplicam toate cele invatate ca sa bucuram publicul, pentru box office si recunoastere. Si uite-asa apar asteptarile.

Pentru unii vine momentul imprimarii in studio. Concentrare maxima, energie, finante, toate investite la maxim, de data asta in rastimp destul de scurt. Si iarasi asteptam sa aiba loc mixajul si masteringul materialului. Iata-ma trecut recent de momentul contractului cu casa de discuri, partenerul de incredere caruia ii incredintam toata munca de cativa ani buni (pentru unii poate fi de-o viata).

Muncim ore-n sire la sala de repetitie si ajungem tarziu acasa cu zambetul pe buze, plini de implinire si convingere ca va vom transmite fragmente din sufletul nostru pe scena.

Si apoi iarasi facem ce stim mai bine: ne asezam linistiti si asteptam momentul ca materialul sa apara public. Si concertele. Toate in fata Mariei Sale, a publicului.

Ce multa incredere avem noi, artistii, in oameni! Si cata speranta!

Niste optimisti incurabili.

Si ce multa rabdare avem, intr-o perpetua asteptare!

Chitara. Si tonul chitarei

eu cu chitara edit

Inca vreo cateva zile in studio si e gata, lucrez la acest album de 5-6 luni.

Un album de studio care surprinde subtilitati, fineturi care chiar si pentru mine sunt o surpriza. Si cred ca pot sa vorbesc si pentru ceilalti artisti pe care i-am “imortalizat” audio. Ascult piesele chiar si-asa, inainte de mixajul final, si raman mut: cat talent, cata daruire din partea lui Ciuplea, Hanes si Mihai! Cata muzica! Oameni ca ei nu sunt deloc diferiti prin talentul lor de marii muzicieni pe care i-am ascultat prin alte parti ale lumii.

Pentru cineva care nu este atat de obisnuit cu bucataria asta interna a imprimarilor probabil pare incredibil cat de mult conteaza comfortul in studio, comunicarea cu omul “de la butoane”, calmul si concentrarea enorma. Vorbesc aici de Adi Despot si Pupe. Muzicieni dar si oameni de studio care nu mai au nevoie de nicio prezentare. Si amici dragi.

Mi se intampla sa ajung acasa dupa 4-5 ore de studio si sa ma simt ca un device electronic care arata vreo 5-10% baterie ramasa. Dar asta se intampla cu un zambet larg pe buze. Laura, sotia mea, intelege. Si-mi zambeste inapoi. Si-i multumesc.

Ce ma inspira cel mai mult in concert sau in studio si ma transporta in explorarile mele muzicale este tonul de chitara. Pe care l-am tot cautat / il caut ca impatimitul din Astrophil and Stella, poemul vechi de 500 de ani al lui Philip Sydney. Cata inspiratie, cat comfort, cata siguranta iti da un simplu (sau poate nu chiar atat de simplu de realizat) ton. Probabil ca muzicienii inteleg cel mai bine. Sentimentul ala pe care-l incerci cand iti pui blugii preferati – e o comparatie cel putin ridicola dar destul de usor de inteles pentru unii, as zice. Sau culoarea verde a semaforului si drumul liber pentru altii.

Si e un intreg lant aici: chitara, cablu, pedale-efect pentru chitara, alte cabluri, amplificator. Asta intr-un context live. Iar intr-o situatie de studio se adauga: camera de imprimare, microfoanele, pozitia microfoanelor, numarul microfoanelor, preamp-urile microfoanelor, ponderea lor etc, etc, etc.

Unul dintre cei mai apreciati constructori de amplificatoare de chitara, Alexander Dumble, a spus ca exista cel putin 10.000 daca nu cumva 100.000 de tonuri perfect valabile de chitara. Intrebarea care se pune: Care anume este cel potrivit pentru unul sau altul? Pe acest album eu cred ca l-am gasit.

Alaturi de vocea mea, face parte din cealalta voce a mea, prin instrument.

Daca nu cumva face parte din instrumentul chitara in sine.

 

 

Inapoi la radacinile mele. Back to the Blues

Ajuns la 37 de ani, am inteles de ce spun unii ca lumea are o anumita ciclicitate. In mod evident lucrurile toate se intampla cu un motiv, fiecare avem un destin spre implinire.

Dar sa ma intorc la radacini, la inceputuri, am simtit din nou bucuria pura de a canta, dezinteresat, focusandu-ma integral pe muzica din mine. Stiindu-ma pe mine, cel de acum 14-15 ani cand am inceput sa cant si sa colind lumea cu chitara si amplificatorul de chitara dupa mine, cunoscandu-mi trairile, impresiile si ambitiile, m-am simtit spectator la devenirea mea pana in ziua de astazi ca muzician si ca persoana. M-am simtit ca atunci cand te intorci intr-un loc drag si constati evolutia, modificarea, schimbarea etc. Ca atunci cand compari doua fotografii: una recenta si alta cu marginile usor ingalbenite de vreme. Intr-un cuvant: trecerea timpului. Ma rog, in doua cuvinte. Si afirm cu mandrie ca-mi place ce-am gasit.

Si m-am intors la muzica asta de drag si dor. Cum le spuneam unor (noi) prieteni, mi se parea cel putin ciudat sa ascult ziua John Lee Hooker, Bukka White si Albert King si noaptea sa “o ard” Martin Gore si The Edge.

M-am intors in lumea blues-ului. Il am coleg pe Marcian Petrescu in duetul nostru acustic StoryTellers, un proiect care-mi umple inima de bucurie ori de cate ori mergem pe scena. Muzici vechi, pline de trairi si povesti despre viata, cum mi-a fost dat sa ascult in delta Mississippi-ului in recenta mea calatorie.

Iar intre timp am inceput lucrul la propriul album. Ei, aici e-aici! Sunt binecuvantat sa am alaturi oameni dragi pe care-i cunosc de ani buni si care ma ajuta in intreprinderea mea. Adrian Ciuplea, Hanes Radu, Mihai Ardelean, Adrian Despot. Niste muzicieni extraordinari alaturi de care muzica pare si mai frumoasa si de doua ori mai usor de facut.

Sunt in plin proces de imprimare in studio. Suna extraordinar ce-am inregistrat pana acum, sunt foarte multumit. Ce stiu sigur e ca va avea doua parti: electrica si acustica. In curand mai multe si despre asta.

La festivalurile si concertele la care am fost invitat recent i-am reintalnit pe oameni ca Vali SirBlues Racila care m-au primit cu bratele deschise in mica lume a blues-ului din Romania. M-am revazut cu prieteni vechi si dragi ca Tzetze Catalin Radulescu si am cunoscut oameni noi ca Andrei Rotariu care dau si mai multa speranta ca muzica adevarata nu va disparea de la noi.

Suntem suma experientelor pe care le traim. Cine stie ce ne va aduce viitorul?

Despre FLO Custom Guitars. Si un pic despre mine

Acum doi-trei ani am inceput sa construiesc chitare electrice custom. Dupa documentare de minim 4-5 ani, cursuri cu lutieri din strainatate, mult exercitiu live, pe scena, impreuna cu proiectele mele muzicale. Fiind muzician profesionist in ultimii zece ani, mi-au trecut prin mana multe instrumente de diverse bugete. Ca sa pun totul intr-o fraza, sunt aproape sigur ca am deslusit ADN-ul unui instrument de calitate.

Inceputul a fost acum 15 ani, impreuna cu niste amici entuziasti si indemanatici. O chitara facuta din…nimic. Singurele piese recuperate din alte instrumente au fost un cordar de la o chitara ruseasca si niste cheite de acordaj de la o chitara Takamine cu cutia de rezonanta sparta. Restul a fost construit de noi. Tastele, doze, pickguard, tot.

Experienta muzicala mi-a dovedit ca zicala ‘Sh*t in, sh*t out’ se probeaza mereu in termeni chitaristici. Chitara, efecte, amplificator.

Iata de ce imi construiesc chitarele din cele mai bune componente pe care eu le cunosc. Cel mai de calitate lemn, importat din SUA. Uscat la aer, adica natural. De preferat cu o vechime de peste 15 ani. Bucati mari de lemn pentru corp, de cele mai multe ori body-uri dintr-o singura bucata. Iar gaturi din bucati quartersawn, cu fibra perpendiculara pe constructia gatului. Asta face gaturile chitarelor mult mai rigide, mai putin sensibile la diferente de temperatura sau presiune etc.

Finish din nitro veritabil, formulat pentru instrumente muzicale. Nu sustin ca acest tip de finish e cel mai bun. Ci doar ca el a fost folosit la chitarele de acum 50-60 de ani pe cand inca nu erau inventate tipurile de finish actuale care mentin chitara in aceeasi stare fara zgarieturi sau alte mici “semne de buna-purtare” si nu o acopera cu un strat/straturi de plastic mult mai groase. Mai mult, finish-ul nitro are tendinta sa se subtieze (atat din cauza utilizarii instrumentului cat si din cauza compozitiei acestui tip de finish) si, spune gura lumii, lasa lemnul sa vibreze mai bine.

Doze de chitara de cea mai buna calitate. Pana acum am colaborat foarte bine cu Bare Knuckle Pickups din UK. Ma pot lauda cu faptul ca Tim Mills (proprietarul BK Pickups) a construit personal dozele folosite in instrumentele mele.

Hardware-ul. Am folosit mai mereu chei de acordaj Hipshot cu ratio de 18:1, foarte exacte care fac acordajul foarte precis si usor. Si cordare, control-plate-uri si altele facute Callaham, superioare competitiei. Bill Callaham a preluat design-ul lui Leo Fender si la imbunatatit considerabil. Leo era un inginer bun, nu si un chitarist. Probabil asa se explica si forma Telecaster-ului, nu-i asa?!

Lasand falsa modestie deoparte pot sa sustin ca eu construiesc instrumente cum stiu eu mai bine si cu ce stiu eu mai bine.

In ultimii ani mi-au trecut prin mana multe chitare electrice, acustice si bass-uri la setat, retastat, reparat etc. Lucrul asta a adus cu sine o experienta din care am invatat si mai multe. Amicii mei lutieri din Anglia, Italia, Franta, Danemarca, SUA, Australia au insemnat si ei enorm in devenirea mea pe acest drum. Si le multumesc pentru amabilitatea cu care m-au invatat, sfatuit (si inca o fac, ori de cate ori le-o cer).

Setup-ul este o chestiune cu afinitati personale. Cum spunea cineva: ‘Whatever teeters your totter’. Noi o spunem mai frumos: Dupa gustul fiecaruia. Sunt lucruri generale fara de care cantatul la chitara cu usurinta si placere e aproape imposibil. Dar si particularitati care ne fac sa ne simtim ca acasa.

Setup-ul nu inseamna doar schimbarea coardelor cu unele noi. Inseamna mult mai mult. Inseamna zambetul de pe fata ta dupa cateva secunde cu instrumentul tau proaspat setat.